Partidele care ar avea interesul să se definească mai bine se gândesc să
candideze împreună într-un amalgam fără relevanţă, în timp ce partidele care au
motive să se unească se separă tot mai mult . Nu se ştie prea bine dacă PNL şi
PSD vor candida separat în alegerile europene de anul viitor. Potrivit lui Crin
Antonescu, cel mai probabil cele două partide vor candida separat, deşi în
opinia sa ar fi bine să candideze pe aceeaşi listă. E un mod de a vorbi care
arată nesiguranţa relaţiilor din cadrul alianţei. Lipsa de certitudini cu
privire la ce se va întâmpla peste şase luni este caracteristică pentru politica
românească. Prea puţină planificare pe termen lung, prea puţină perseverenţă şi
prea multă spontaneitate. Dar faptul că preşedintele partidului ezită el
însuşi - şi se pare că liderul PSD se află în aceeaşi situaţie - arată ceva mai
important. Partidele româneşti nu au reuşit nici până acum să asume clar idei
politice de natură să le contureze mai ferm identitatea. E de înţeles că
prezenţa lui Traian Băsescu împiedică deocamdată scindarea USL (după cum pare să
împiedice şi unificarea dreptei), dar alegerile europene nu se referă strict la
politici cu relevanţă naţională imediată. Acolo nimeni nu este cu adevărat
interesat de rolul constituţional al preşedintelui, de raporturile sale cu
guvernul şamd, ci de alte chestiuni care se răsfrâng indiscutabil şi asupra
României, dar care sunt de altă natură. Acolo la Strasbourg şi Bruxelles stânga
şi dreapta au mai mult o relevanţă societală decât una economică. E adevărat
şi faptul că că stânga şi dreapta în sensul lor clasic nu mai reprezintă cu
adevărat un clivaj semnificativ în chestiunile construcţiei europene, căci
există o stângă şi o dreaptă deopotrivă eurosceptice şi invers. Dar chiar dacă
PNL şi PSD ar avea un mesaj unic în privinţa construcţiei europene, acesta nu ar
fi cu adevărat relevant la alegerile din 2014 decât prin opoziţie cu PDL şi cu
celelalte grupări prezidenţiale. Or, subiectul acesta nu pare să divizeze
partidele româneşti importante. Există o singură grupare care a asumat ca
program politic explicit un euroscepticism moderat după modelul conservatorilor
britanici, Noua Republică, dar în rest partidele româneşti nu au niciun apetit
pentru acest subiect, lăsându-se cumva în voia curentului. Este de fapt conduita
cea mai caracteristică, această alunecare în direcţia decisă de forţele europene
care sunt la un moment dominante. În consecinţă, PNL şi PSD nu ar avea motive
serioase să candideze împreună, dacă ţin cu adevărat la propria identitate. O
listă unică ar putea fi privită ca”terapie” împotriva tendinţelor secesioniste
în preajma alegerilor prezidenţiale, dar nu mai mult decât atât. Şi ar fi, în
orice caz, destul de neserios să propui o listă comună cu unicul scop de a
atenua certurile intestine. Dimpotrivă, dacă nu ar fi stăpânite de prea multe
vanităţi personale, celelalte grupări ar avea toate motivele să candideze pe o
unică listă. Din moment ce afirmă aceleaşi idei politice şi aspiră să facă parte
din acelaşi grup politic (PPE) este o formă de sinucidere să candideze separat.
Se vede mai bine acum că dreapta prezidenţială s-a prăbuşit nu din cauza
propagandei lui Voiculescu, ci din princina propriei neputinţe de a concilia
interesul persoanelor cu interesul general. Singura grupare care nu ar putea
candida împreună cu Mişcarea Populară, cu Forţa Civică şi cu PDL-ul ar fi Noua
Republică, care a evoluat deja foarte repede pe un drum politic diferit.
Celelalte grupări nu au însă nicio scuză şi vor plăti sever egoismul
militanţilor lor. Iată că politica românească este pe dos. Partidele care ar
avea tot interesul să se definească mai bine şi să-şi măsoare forţele se gândesc
să rămână împreună, într-un amalgam care nu are nicio relevanţă europeană, în
timp ce partidele care ar avea motive să se unească se separă tot mai mult.
